Luni, 15 februarie, aşa, pe la amiază, câteva bucăţi de tencuială, desprinse de pe frontispiciul clădirii BCR, de lângă Primăria Turda, au căzut pe dalele aşternute la intrarea în bancă. Întâmplarea nu s-a transformat într-o ştire din cele de la ora 5, numai şi numai pentru că nicio persoană nu s-a nimerit să scoată bani chiar atunci de la bancomatul instalat pe traiectoria tencuielii indisciplinate.
Despre o asemenea întâmplare se pot spune multe. De exemplu, cineva se poate gândi că, de vreme ce asemenea incidente, de această dată fără urmări, se petrec la o clădire renovată doar de câţiva ani, ce riscă persoanele care trec zilnic pe lângă imobile aflate într-o stare de degradare mult mai avansată? Un martor al incidentului petrecut lunea trecută şi-a dat cu părerea, pe un ton hâtru: „Uite dom-le, clădirile unde se mută Judecătoria încep să se prăbuşească”. Aşa-i românul, face haz de necaz, că de aceea continuă să reziste ca naţiune, spre ciuda multora şi chiar a sa însuşi.
În fotografia ataşată textului se poate observa drapelul Uniunii Europene, aşezat taman sub tencuiala ştirbă. De aici se vede că simpla declarare a unei stări de fapt, consacrată de drept în 2007 şi anume apartenenţa României la Naţiunile Unite ale Europei, nu se transformă într-o condiţie suficientă pentru rezolvarea problemelor autohtone. Cu sau fără UE, pe plaiurile mioritice se prăbuşesc zidurile văzute şi se înalţă cele nevăzute.
Un pesimist ar zice: „Fraţilor, ne-a ajuns blestemul lui Ceauşescu”. Optimistul vine cu replica: „Taci mă, că nu ştii ce vorbeşti. Acum ne-am modernizat. Chestiile alea rurale, ca descântece, blesteme şi alte celea, nu mai au căutare. Acum ne jucăm cu flacăra violet”. Sau, altfel spus, cu focul, că, indiferent de culoare, tot aia e!
Blogul lui Emil HĂLĂŞTUAN 